„M-am sacrificat pentru copilul meu”

Sunt părinți care aduc pe lume copii, le oferă lucrurile normale – adăpost, hrană și educație, iar apoi, când copilul ajunge adult au diferite pretenții de la el și îi spun că „eu m-am sacrificat pentru tine, acum tu ești dator să faci ceea ce vreau eu”. Însă este responsabilitatea părinților să își crească copiii și să le ofere cele mai bune condiţii, astfel încât aceștia să devină niște adulți sănătoși din punct de vedere psihic și fizic, să devină autonomi, independenţi și de sine-stătători. Orice altceva este o manipulare şi şantaj emoţional.

Nu are nici un sens ca un copil devenit adult să facă compromisuri cu sine însuși și cu viața lui doar pentru că părinții săi sunt egoiști sau egocentrici și vor ca el să se supună nevoilor și capriciilor sale. Ei s-au „sacrificat” pentru propriul copil, deoarece s-au autoiluzionat că el este un instrument prin care ei vor putea să găsească fericirea și împlinirea pe care nu au avut curaj să le caute prin ei înșiși. Este mult mai comod așa: și-au asumat propria nefericire și apoi au plasat-o pe umerii copilului, l-au împovărat și l-au făcut să se simtă vinovat pentru ca el la rândul lui să-și sacrifice viața pentru ei. Nu este asta oare un gest extrem de egoist?

În primul rând, atunci când aduci pe lume un copil, o faci pentru că așa îți dorești tu, nu pentru că acel copil a cerut asta – adică este vorba despre un act de voință unilateral din partea părinților. Părinții fac copii deoarece își urmează instinctul biologic, pentru că „așa se face”, pentru că doresc ca viața lor să aibă un sens, pentru a-și hrăni ego-ul prin creația lor sau din alte motive la fel de egoiste. Sunt și părinți care aduc pe lume copii deoarece își doresc să ofere din prea-plinul lor altei ființe, iar aceștia își cresc copiii susținându-i să devină adulți autonomi și independenți din toate punctele de vedere.
A aduce pe lume un copil pentru tine, pentru satisfacerea nevoilor tale prezente sau viitoare (paharul de apă de la bătrânețe), este un act de egoism extrem și practic ceea ce faci este că aduci pe lume o ființă pe care vrei să o împovărezi cu diferitele tale nevoi. Toată investiția pe care o faci în acel copil se transformă în datorie pe care el trebuie să ți-o plătească, într-un fel sau altul. Este oare asta corect față de ființa pe care ai adus-o pe lume fără să ai posibilitatea să o întrebi dacă își dorește asta?

532906_557024421109567_1105164362734287149_nTot ceea ce face un părinte pentru copilul său, face de fapt pentru el însuși, deoarece copilul este creația sa și este normal să își asume responsabilitatea pentru ceea ce a creat. Odată ce a adus pe lume un copil, părintele are datoria să îl crească și să îi ofere cel mai bun start din viață – iar asta nu reprezintă un sacrificiu, ci normalitatea.

Astfel, copilul nu are nicio datorie față de părinții săi. Dacă a avut parte de o copilărie fericită, va simți singur să își ajute părinții atunci când au nevoie, din iubire și recunoștință, și nu pentru că se simte dator, obligat, șantajat emoțional sau manipulat în vreun fel.

Așadar, singura lui datorie este față de sine însuși și față de ceea ce simte să facă. Dacă părinții lui au reușit să creeze cu el o relație pozitivă, bazată pe iubire și acceptare necondiționată (pentru că asta este datoria părinților), astfel că acel copil a ajuns un adult echilibrat din toate punctele de vedere, atunci va simți el însuși să îi caute și să petreacă timp de calitate cu ei și nu va percepe asta ca pe o obligație sau ca pe o datorie. Dacă însă părinții l-au crescut pe copil cu jigniri, bătăi, inducerea sentimentelor de vinovăție și de rușine, dacă l-au devalorizat, minimizat sau l-au crescut într-un mediu toxic și disfuncțional, nu are nicio datorie și nicio obligație față de ei, decât să caute el să se vindece și să meargă mai departe. Calitatea relației dintre părinte și copil este dată de felul în care părintele se raportează la copil în timpul copilăriei sale. Copilul este total dependent de părinții săi și nu are posibilitatea să aleagă. Însă părintele da. Dacă un părinte își abuzează copilul și îi face mai mult rău decât bine, ce pretenții mai îndrăznește să aibă de la copilul care devine adult?

Părinții aduc pe lume copii pentru că așa vor ei, nu pentru că copilul a cerut asta, astfel că nu se poate semna un contract în alb, de genul „eu te fac, investesc în tine, tu devii dator și apoi așteptsă-mi recuperez investiția”, cu o ființă care nu poate să decidă pentru sine.

Copilul nu este responsabil de alegerile făcute de părinții săi, cândva în tinerețea lor. Fiecare adult este necesar să-și asume responsabilitatea, sută la sută, pentru tot ceea ce a ales la un moment dat să facă, pentru faptele sale și pentru consecințele care decurg de aici. Adevărata maturitate se măsoară în capacitatea de a-ți asuma ființa ta pe de-a-ntregul și viața pe care ți-ai construit-o. Ai adus pe lume un copil pentru că așa ai vrut tu. Copilul nu este responsabil și nici de vină pentru nimic. A fost voința ta să-l aduci pe lume, așa că asumă-ți responsabilitatea creșterii lui, fără să-l împovărezi cu deciziile pe care tu le-ai luat, pentru că așa ai vrut în acel moment.

Creează o ființă umană doar atunci când simți că poți să îi oferi din prea-plinul tău și să o susții să devină un adult autonom, independent și de sine-stătător. Cea mai mare satisfacție și împlinire a unui părinte ar trebui să fie atunci când vede că a crescut un adult care are o viață frumoasă.
Dacă faci copilul din motive egoiste și apoi încerci să împovărezi acea ființă cu responsabilitatea nevoilor tale, să nu te surprindă faptul că, atunci când va avea ocazia, va pleca cât mai departe posibil de tine.

A fi părinte nu este o obligație, un sacrificiu sau un merit. Ideea sacrificiului pentru propriul copil aduce cu sine nenumărate frustrări și experiențe care se vor răsfrânge cu timpul exact asupra accelui copil căruia i-au fost dăruite.

Dr. Ursula Sandner

www.ursula-sandner.com