TEATRUL –adevărata scenă cheie


Philip Pullman, scriitor

– a obținut pentru activitatea sa ca scriitor pentru copii: Carnegie Medal Award, în 1996; Guardian Children’s Fiction Award şi British Book Award; Whitebread Book of the Year, 2001, premiu acordat prima dată unei cărţi pentru copii, pentru ultimul volum al trilogiei; Reading Award şi International Reading Association Children’s Book Award în 1998; Premiul Autorul Anului în 2002 la Premiile Nibbies; Eleanor Farjeon Award în 2002.

”Copiii au nevoie să meargă la teatru la fel de mult cum au nevoie să alerge in aer curat. Au nevoie să asculte muzica adevărată interpretată de instrumentiști adevărați la instrumente adevărate la fel de mult cum au nevoie să mănânce si să bea. Au nevoie să citească si să asculte povesti potrivite cu vârstă lor la fel de mult cum au nevoie să fie iubiți si îngrijiți.

E dificil să îi convingi pe adulți de importanța acestui lucru. Atunci când îi lipsești pe copii de adăpost și de bunătate, de mâncare, de băutură si de mișcare, ei mor in mod vizibil; pe când atunci când îi lipsești de pictura si muzica și povesti și teatru, ei mor pe dinăuntru și asta nu se vede.

Așa că adulții care ar trebui să fie răspunzători de furnizarea acestor lucruri bune si necesare – profesori, oameni politici, părinți – nu observă decât, uneori, când e prea târziu; sau pretind că artele frumoase și teatrul nu sunt deloc necesitați, ci oferte de lux pe care numai snobii le doresc, in orice caz; sau susțin că proprii copii sunt perfect fericiți cu computerele și cu jocurile pe calculator si nu au nevoie de nimic altceva.

Nu voi pleda pentru asta, pentru că nu e nevoie, știu pur si simplu că am dreptate. Copiii au nevoie de arte frumoase, de muzica si literatura; au nevoie să meargă in galerii de arta si muzee si teatre; au nevoie să învețe să cânte la un instrument muzical, să interpreteze un rol de teatru ș i să danseze. Au nevoie de aceste lucruri cu atât mai mult cu cat drepturile omului garantează ca ele să li se asigure.

Dar haideți să ne gândim acum, pentru câteva clipe, la ce înseamnă teatrul. Experiența de spectator la un spectacol de teatru sau operă nu este una pasivă. Nu e ca atunci când te uiți la televizor, nu e nici măcar ca atunci când mergi la cinema. Toți cei din spațiul acela mare sunt vii, și fiecare este concentrat să facă ceva. La care contribuie și ceilalți. Actorii, cântăreții și instrumentiștii iau parte și ei la realizarea spectacolului; spectatorii iau și ei parte, cu atenția lor, cu liniștea lor, cu râsetele, cu aplauzele lor, cu respectul lor.

viv aplauze

Și iau parte și cu imaginația. Teatrul nu poate face ce face filmul, să facă totul să pară că este real. Pe scena nu avem pixeli, ca pe ecranul calculatorului; ce se întâmplă pe scena este produs de corpuri vii care se mișcă în spațiu real, nu ca în imaginile de pe ecranul computerului.

Teatrul are si limitările lui. Nu ne arată o camera adevărată, ea este pictată pe pânză, și doar arată ca o cameră, nu este de-adevăratelea o camera; acela nu este un băiețel adevărat, ci este doar o păpușă de lemn. Dar aceste limitări lasă loc imaginației spectatorilor, care au libertatea să umple aceste goluri. Noi cu toții din sală ne prefacem ca aceste lucruri sunt reale, ca povestea să aibă loc. Tocmai aceste limitări permit spectatorilor să ia parte la experiența teatrului. De fapt, limitările impun spectatorilor să se prefacă, să creadă in iluzie. Pentru că altfel nu merge, nu iese..

Dar rezultatul acestei împărtășiri colective din imaginație și cu imaginație este că povestea pare atunci mult mai reală decât este în realitate, într-un mod aproape straniu. Și asta vine de la toată lumea, nu numai de la actorii aflați sub lumina reflectoarelor. Și spectatorii din întuneric sunt parte a spectacolului. Și când totul funcționează, experiența pe care o luăm cu noi acasă este incomparabil mai bogată și mai plina și mai magică decât ar fi fost dacă am fi stat pasiv și doar am fi privit.

Îmi aduc aminte de serile petrecute la teatru, atât ca și copil, cat și ca adult, care s-au numărat printre cele mai importante lucruri din viața mea. Să-l vad pe actorul Frankie Howerd la Teatrul Old Vic in „Visul unei nopți de vară”, când aveam 9 ani, și am râs de am căzut de pe scaun; îmi amintesc de spectacolul lui Peter Hall cu Orestia la National Theatre, și cât de profund copleșit eram să vad cum se desfășoară treptat povestea aceea străveche, crudă și profundă; mai recent, cum în același timp, eram zguduit de râs și tremuram de milă și groază la extraordinarul spectacol Shock-Headed Peter. Dacă nu aș fi văzut aceste lucruri, viața mea ar fi fost mai săraca. Teatrul ne face inima să vibreze și ne hrănește sufletul, ne îmbogățește spiritul.

Când suntem adulți, și dacă suntem suficient de norocoși să avem obișnuința de spectatori, atunci ne găsim singuri drumul spre teatru, spre opera, dar copiii nu pot să facă singuri acest lucru. Ei au nevoie să fie ajutați să ajungă la aceasta experiență, de către oamenii care au mai fost acolo înaintea lor, și care pot să le stârnească curiozitatea. Puțină informație ajuta mult. Iar un teatru făcut special pentru copii ajută și mai mult; și spectacolele oferite de oamenii care știu să joace pentru copii, fără să îi privească pe aceștia cu superioritate, sau să fie vulgari, sau să nu mai gândească sau să nu mai simtă ceea ce fac, sunt lucrurile cele mai bune dintre toate, pentru ei.”

The Guradian, Londra, martie 2004

Leave a comment